Brosele, un accesoriu cazut in desuetudine?

Vă mai aduceţi aminte de casetele cu bijuterii ale mamei şi ale bunicii în care găseam nelipsitele broşe argintii sau aurii cu pietre ce imitau perlele sau pietrele semipreţioase multicolore? Broşele pe care femeile le primeau de 1 şi de 8 Martie şi pe care le purtau în piept, asortate cu eşarfele sau cu pălăriile?

O femeie care purta o broşa originală, cu pietre preţioase sau semipreţioase, era considerată o femeie în ton cu moda, avea un aer şic şi bărbaţii întorceau capul după ea în semn de admiraţie, iar femeile din invidie.







Broşa dădea un aer de distincţie şi îţi lăsa impresia că persoana care o purta avea bun gust şi ştia să aprecieze lucrurile de calitate.


Astăzi acest accesoriu a căzut într-un oarecare con de umbră şi doar femeile mai în vârstă îndrăznesc să le mai aşeze pe o eşarfa, sau chiar şi în piept, în timp ce tinerele preferă fluturaşii şi floricelele din cauciuc sau ceramică, confecţionate de mână.


Totuşi o parte dintre creatori au redescoperit farmecul broselor şi au început să le adapteze modei timpurilor noastre : broşele de vară sunt confecţionate din voal, mătase sau saten alipite pe nasturi coloraţi sau sclipicioşi, iar cele destinate anotimpului rece sunt făcute din stofă sau jeans iar nasturii sunt acoperiţi cu material.


Cârcotaşii ar putea spune că nu pot fi comparate cu broşele din aur sau argint care ne-au îmbogăţit imaginaţia în copilărie, însă cu siguranţă le putem considera un element de originalitate.

Idealul de frumusete feminina

Femeii îi putem reproşa că este intrigantă, seducătoare, că îi place să flirteze şi să îi manipuleze pe bărbaţi sau că este obsedată de carieră, putere şi ascensiune socială, însă nu îi putem nega un singur lucru : FRUMUSEŢEA.




Încă din cele mai vechi timpuri, bărbaţii au fost preocupaţi de aspectul exterior al femeii şi fiecare epocă şi societate şi-au creat un fel de ideal de frumuseţe feminină căruia i s-au închinat sau pe care l-au slăvit.



În Antichitate bărbaţii apreciau ochii pătrunzători şi nasul lung ca al Cleopatrei, Evul Mediu a fost obsedat de femeia mignona asemeni unei păpuşi, pictorii Renaşterii au ridicat la rang de artă rotunjimile pântecelor şi obrajii roşii ce denotă robusteţe, în timp ce epoca modernă începe să promoveze femeia svelta, proporţională de tip sirenă.




Pentru artişti idealul feminin de frumuseţe variază în funcţie de curentul artistic căruia îi aparţin : romanticii sunt îndrăgostiţi de femeia blondă cu părul lung şi tenul alb, simboliştii preferă contrastul oferit de femeile de culoare, iar postmoderniştii aduc în prim plan femeia exotică din India, Hawai sau Africa.




În egală măsură putem afirma că bărbaţii sunt atraşi de constraste şi că gusturile lor au rămas proverbiale în istoria culturii şi civilizaţiei, ei dorindu-şi întotdeauna ceea ce nu puteau avea : Marc Antoniu iubea originalitatea Cleopatrei, principii şi regiii din America Latină râvneau la frumuseţile scandinave, francezii se lăsau bântuiţi în vise de către femei creole şi ţigănci, iar nordicii suspinau după femeile cu tenul măsliniu.




Bărbatul zilelor noastre pune accentul pe femeia artificială şi "prelucrată" în cabinetele de chirurgie estetică : buze umflate de colagen, implanturi la sâni, extensii ale podoabei capilare şi unghii sau gene false.




Peripulul prin istoria idealului de frumuseţe ne arată că gusturile sunt diferite, însă putem conchide că toţi bărbaţii apreciază frumuseţea exterioară şi se interesează mai puţin de isteţimea sau de inteligenţa femeii.

5 O'clock News

Acum câţiva ani Stirile de la ora 5 au reprezentat un fel de big bang mediatic ce a propulsat anumite posturi de televiziune în fruntea clasementelor şi le-a adus venituri record graţie raitingurilor atinse. La momentul acela cu toţii ne-am gândit că va fi o modă a vremii şi că peste ani ea va pica în desuetudine, aşa cum se întâmplă cu orice produs.




Ei bine, se pare că setea de senzaţional a oamenilor este nepotolită, şi în loc să asistăm la disparitia stirilor morbide, observăm cu stupoare că se întind asemeni unei plagi la toate televiziunile. Indiferent de ora la care asculţi stirile auzi despre accidente rutiere, părinti ucigasi, sinucigasi sau de oameni omorâţi chiar de cadrele medicale şi ai impresia că omul este redus la instinctele sale primare.



Observ cu stupoare că de o săptămână încoace se tot aduce în prim plan tragedia copiilor de la maternitatea Giulesti, însă nu pentru a-i deplânge sau a-i ajuta pe părinti, ci pentru a veni cu ştiri de ultimă oră, menite să capteze atentia publicului şi sa te tina lipit cu ochii de ecranul televizorului ca şi cum ti s-ar administra o doza de macabru în fiecare zi.



Jurnalistii redau imagini "la cald", îi hărţuiesc pe bietii părinti îndureraţi, psihologii se întrec în a da sfaturi şi a-i consilia pe protagonistii tragediei, oficialitatile caută vinovati, iar omul de rând se simte intoxicat de nişte discuţii care nu vor avea o finalitate practică : după ce subiectul va fi epuizat toată lumea va uita de starea lamentabila a spitalelor româneşti la fel cum a uitat şi de sistemul de îndiguire sau de inundatii.



Si astfel zi de zi gazetarii noştri găsesc astfel de subiecte "fierbinti" care au priză la public şi uită să se mai aplece şi asupra evenimentelor cu adevărat importante precum acuzatiile de spionaj aduse Romaniei sau poate, de ce nu, chiar examenul de bacalaureat ce se desfăşoară incepand de astăzi.

Schitul Bran

De regulă atunci când te gândeşti la regiunea Bran-Moeciu, îţi vine în minte aglomeraţia de la castelul lui Dracula, sutele de turişti străini cu aparate de fotografiat chinuindu-se să îşi facă loc în microbuzul plin de praf şi tarabele cu suveniruri ce te aşteaptă cu generozitate să cumperi obiecte, mai mult sau mai puţin utile.




Însă daca îţi da ghes curiozitatea să mergi 2-3 km mai departe până în satul Simon, vei avea ocazia să păşeşti într-o altă lume : după ce ai trecut de agitaţia de la Bran vei avea senzaţia că ai păşit în împărăţia liniştii şi a cerului senin.

Pe la mijlocul satului vei descoperi un indicator, prea puţin vizibil, pe care scrie Schitul Bran 45 de minute, varful Omu 7 ore. Evident dacă nu ai o condiţie fizică prea bună vei opta pentru traseul cel mai mic şi te vei avânta pe drumul pentru maşini ce te conduce la destinaţie. Urcuşul este relativ uşor, cea mai mare parte a traseului fiind prin pădure, pe la umbră, iar porţiuni mai abrupte vei descoperi doar atunci când vei ajunge aproape de coama dealului. De o parte şi de alta orizontul este străjuit de dealuri şi de munţi, iar mirosul fânului cosit şi fanarele ţăranilor îţi vor aduce aminte de casa bunicilor. La capătul celor 45 de minute vei descoperi un schit modest, ce nu are nimic în comun cu opulenţa suratelor sale, farmecător prin simplitatea lui şi mai cu seamă pentru că nu găseşti magazine de suveniruri religioase.




La întoarcere poţi opta pentru drumul mai însorit destinat drumetiilor montane, ce coboară abrupt de pe creastă dealului aproape de capătul satului.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte (varianta japoneza)

Se zice că odată, demult, în Japonia un om se plimba pe malul mării şi a văzut cum nişte copii chinuiau o broască ţestoasă. Înduioşat de soarta sărmanei broaşte, bărbatul a salvat-o din mâinile călăilor săi şi a depus-o în apa mării, după care şi-a continuat drumul către casă. A doua zi revenind pe plajă, bărbatul întâlneşte aceeaşi broască ce îl invită într-o călătorie în lumea subacvatica, pentru a-i prezenta ceea ce se află dincolo de apele liniştite ale mării. Astfel, călăre pe carapacea broaştei, eroul nostru descoperă castele nemaintalnite, vietăţi marine nebănuite, participă la serbările din lumea marină, învăţa dansul peştilor şi se distrează alături de regina acestui regat.



La un moment dat, însă, omul îşi aminteşte de lumea lui şi îl apucă un dor nebun de casă şi familie, astfel încât o roagă pe regină să îl trimită pe pământ. La plecare, regina îi dăruieşte o cutie şi îl sfătuieşte să o deschidă doar în momentul în care se află în impas sau dacă i s-a întâmplat un necaz.


Întors acasă, bărbatul observă că nimeni nu-l mai cunoştea, că oamenii îşi schimbaseră modul de viaţă, că peisajele erau altele şi că familia şi proprietăţile sale nu mai existau şi o tristeţe profundă a pus stăpânire pe sufletul sau. Abia atunci a realizat că a petrecut sute de ani în lumea de dincolo de ape şi că tot ceea ce îl lega de lumea terestră dispăruse.


După ce a cugetat profund, a hotărât să încalce interdicţia reginei şi să deschidă cutia primită în dar : în momentul în care a deschis-o a simţit cum trupul îi devine neputincios, cum bărba şi părul i se albesc şi şi-a dat seama că în curând îi va veni sfârşitul.


Mulţumiri domnului Hiro Marui pentru această frumoasă legendă japoneză.

Scurt periplu prin salile Muzeului Taranului Roman (documentar)

De cate ori am chef sa imi amintesc de vacantele de vara din vremea copilariei si de viata la tara, merg si fac o vizita la muzeul Taranului Roman. Am fost de foarte multe ori acolo, insa de fiecare data cand privesc aceleasi exponate le vad altfel, intr-o alta lumina si incep sa capete o alta semnificatie.



De pilda astazi am intarziat in sala costumelor populare si ma gandeam ca traditiile au disparut complet din anumite zone ale tarii si nimeni nu mai poseda ii, lazi de zestre, covoare sau stergare cu motive populare.





Un sentiment de tristete mi-a stranit si sala icoanelor pictate pe lemn sau pe sticla, intrucat am realizat ca prea putini tarani mai cunosc acest mestesug si prea putini tineri mai sunt interesati sa continue meseria transmisa din mosi stramosi. Priveam paleta cromatica a icoanelor si am inteles ca pentru pictor sau sculptor nu a fost doar o meserie, ci era un mod de a transmite parerile sale despre divinitate si raportarea sa la universul religios al satului.



Astazi pentru prima data am avut curiozitatea sa privesc, pe langa obiectele expuse, cladirea in care se adaposteste acest sanctuar : niste trepte subrede la exterior, caldura insuportabila in interior, geamuri care asteapta sa cada la prima suflare a vantului si mijloace rudimentare de a conserva vestigiile uner vremuri demult uitate.



Cat ii priveste pe vizitatori, cele mai multe persoane preferau sa ocupe bancile din fata muzeului, cu un ziar de scandal in mana, pe care au dat 2 lei, insa se codeau sa plateasca taxa de 3 lei la muzeu, pentru ca deh, mai bine hranim partea animalica din noi, decat sa ne ocupam de spirit.

Isabel Allende : Fiica norocului

 Trebuie să mărturisesc că dacă nu aş fi citit foarte clar numele autoarei pe coperta romanului, nu mi-ar fi venit să cred că Isabel Allende îşi poate modifica atât de mult scriitura şi că poate propune teme ce nu prea erau abordate în perioada aceea. Singurul lucru pe care îl are în comun cu restul operei ar fi acela că o parte din acţiune se petrece în America Latină, iar cealaltă parte pe coastele salbaticei Californii.

 Acţiunea este relativ simplă : o tânără chiliană este crescută din milă de către o familie de englezi, însă în ciuda educaţiei primite se îndrăgosteşte năvalnic de un localnic, ce o va părăsi evident, iar protagonista pleacă în căutarea iubitului pe coastele Californiei.
 
 Uimitoare nu este însă acţiunea în sine, ci modul în care autoare adună personaje de pe diferite continente şi le atribuie un rol într-o piesă de teatru comună : tânăra Eliza este ajutată de un înţelept chinez pentru a supravieţui călătoriei, în California sunt descrise toate rasele care au venit în căutarea aurului şi odată cu ele viciile pe care le-au adus, prostituatele sunt înzestrate cu o inimă de aur şi îşi ajută aproapele, iar hoţii şi criminalii dovedesc afecţiune faţă de semenii lor.
 
  Isabel Allende are grijă să adauge o notă de mister şi să răsucească în aşa fel acţiunea încât finalul pe care îl propune ea nici măcar nu ţi-ar fi trecut prin minte : se dovedeşte că fata era de fapt copilul bastard al familiei, iubitul devine un celebru bandit, iar înţeleptul chinez îi va deveni soţ.
 
  Ceea ce m-a frapat cel mai mult, însă, a fost tema reîncarnării pe care se bazează acest roman : deşi la vremea aceea nu se ştiau prea multe lucruri despre această noţiune, scriitoarea ne arată credinţa ei în reîncarnarea sufletului pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a-şi urma karma, până când nu va mai repeta aceleaşi greşeli. Practic eroina este un suflet blestemat să se îndrăgostească în fiecare viaţă de un bărbat nepotrivit, până când va înţelege că mai există pe lume şi alte moduri de a iubi.
 
 Un român suprinzator, ce te ţine cu sufletul la gură până la ultima filă.